dcsimg

Associations ( الإنجليزية )

المقدمة من BioImages, the virtual fieldguide, UK
Foodplant / mycorrhiza / ectomycorrhiza
fruitbody of Russula mustelina is ectomycorrhizal with live root of Pinopsida
Remarks: Other: uncertain

ترخيص
cc-by-nc-sa-3.0
حقوق النشر
BioImages
المشروع
BioImages
النص الأصلي
زيارة المصدر
موقع الشريك
BioImages, the virtual fieldguide, UK

Comprehensive Description ( الإنجليزية )

المقدمة من North American Flora
Russula mustelina Fries, Epicr. Myc. 351. 1838
Pileus convex to expanding, depressed in the center or becoming plane, 5~S cm. broad; surface brownish or dingy-yellowish, viscid when wet, glabrous; margin even, inflexed: context firm, white, unchanging; lamellae white, unequal, rounded behind and adnexed, broadest in front, venose-connected, close, thin; stipe white, fleshy, solid, smooth, glabrous, 5 cm. long: spores white, globose, echinulate, 5.5-7 fi in diameter.
Type locality: Europe.
Habitat: On the ground in woods.
Distribution: In the vicinity of St. Louis, Missouri; also in Europe.
ترخيص
cc-by-nc-sa-3.0
الاقتباس الببليوغرافي
William Alphonso MurrilI, Gertrude Simmons BurIingham, Leigh H Pennington, John Hendly Barnhart. 1907-1916. (AGARICALES); POLYPORACEAE-AGARICACEAE. North American flora. vol 9. New York Botanical Garden, New York, NY
النص الأصلي
زيارة المصدر
موقع الشريك
North American Flora

Holubinka kolčaví ( التشيكية )

المقدمة من wikipedia CZ

Holubinka kolčaví (Russula mustelina), někdy zvaná hříbková, je jedlá houba z čeledi holubinkovitých. Díky své velikosti a vydatnosti se řadí mezi nejlepší jedlé holubinky.

Popis

Klobouk má v průměru 5 - 12 cm. V mládí je polokruhovitý, později plochý a na okrajích rýhovaný. Velmi masitý, tvrdý a dlouho pevný. Za sucha matný, za vlhkého počasí slizký. Barva může být okrově hnědá, ryzavě hnědá až tmavohnědá, bez jiných barev. Střed je temnější. Pokožka bývá zvrásněná, ale neslupitelná.

Lupeny jsou bílé až smetanově zabarvené, na ostří s hnědými skvrnami.

Třeň je v mládí bílý, kyjovitého tvaru, časem hnědne, 4 - 8 cm vysoký, až 3 cm široký, uvnitř komůrkovitě dutý.

Výtrusový prach je medově zbarvený.

Výskyt

Roste převážně v jehličnatých lesích, zejména ve smrčinách na vlhkých místech a podél lesních cest v podhorských a horských oblastech. V období od července do září. Má ráda kyselou půdu.

Využití

Holubinka kolčaví je jedlá houba, velmi dobrá, lahodně oříškové chuti. Vhodná úprava za čerstva, ale i k nakládání.

Záměna

Za mlada se až šálivě podobá hřibu smrkovému (Boletus edulis), proto je někdy zvaná také jako holubinka hříbková. Ve stáří se barvou podobá jiným holubinkám, jako je např. holubinka celokrajná (Russula integra), která je také jedlá. Nebezpečná je zdánlivá podoba s nejedlou holubinkou brunátnou (Russula badia), která roste pod borovicemi a smrky na písčité půdě. Barvou a velikostí se dá zaměnit také s holubinkou smrdutou (Russula foetens), která má palčivou chuť a páchne po rybách.

Odkazy

Literatura

  • DVOŘÁK, D., JINDŘICH, O., VÍT, A. Kapesní atlas jedlých hub. TeMi CZ, s.r.o.. Velké Bílovice. 2008. ISBN 978-80-87156-08-7.
  • JANITOR, A., KABÁT, V., MAGÁL, J., ŠKUBLA, P. Příručka houbaře. Príroda, s.r.o.. Bratislava. 2006. ISBN 80-07-01438-1.
  • MELZER, V. Atlas holubinek. Kropáč & Kucharský. Praha. 1945

Externí odkazy

Pahýl
Tento článek je příliš stručný nebo postrádá důležité informace.
Pomozte Wikipedii tím, že jej vhodně rozšíříte. Nevkládejte však bez oprávnění cizí texty.
Holubinkovité Holubinka
Holubinka bíláHolubinka blaťáckáHolubinka brunátnáHolubinka bukovkaHolubinka celokrajnáHolubinka černajícíHolubinka dívčíHolubinka habromilnáHolubinka hlínožlutáHolubinka chromováHolubinka jahodováHolubinka jízliváHolubinka kolčavíHolubinka krvaváHolubinka křehkáHolubinka lepkaváHolubinka leskláHolubinka mandlováHolubinka modřínováHolubinka nádhernáHolubinka namodraláHolubinka nazelenaláHolubinka olivováHolubinka osmahláHolubinka ostráHolubinka ruměnáHolubinka sličnáHolubinka slunečníHolubinka smrdutáHolubinka štíhláHolubinka trávozelenáHolubinka úhlednáHolubinka uhlováHolubinka vonnáHolubinka vrhavkaHolubinka zlatáHolubinka žlutá
Ryzec

Ryzec bažinnýRyzec BertillonůvRyzec bledoslizkýRyzec bledýRyzec borovýRyzec BresadolůvRyzec bukovýRyzec citlivýRyzec citronovýRyzec černohlávekRyzec datlíRyzec ďubkovanýRyzec dubovýRyzec hedvábnýRyzec hnědočervenýRyzec hnědoskvrnitýRyzec hnědýRyzec honosnýRyzec oranžově hnědýRyzec chlupatýRyzec jablečnýRyzec játrovýRyzec jedlovýRyzec kafrovýRyzec kalichovkovitýRyzec klamnýRyzec kokoskaRyzec krátkonohýRyzec kravskýRyzec kroužkatýRyzec krvomléčnýRyzec křídlatovýtrusýRyzec lemovanýRyzec libovonnýRyzec lilákovýRyzec liškovýRyzec lososovýRyzec MaierůvRyzec maličkýRyzec modřínovýRyzec nahnědlýRyzec nasládlýRyzec odpornýRyzec ohrnutýRyzec olšovýRyzec oranžově hnědýRyzec oranžovýRyzec osikovýRyzec osmahlýRyzec osténkatýRyzec ostrýRyzec palčivýRyzec pásovanýRyzec peprnýRyzec PilátůvRyzec ploštičnýRyzec plstnatýRyzec pohárkovitýRyzec polokrvomléčnýRyzec pravýRyzec přejemnýRyzec pýřitýRyzec QuelétůvRyzec rašeliníkovýRyzec RomagnesihoRyzec rudohrdlýRyzec ryšavýRyzec řídkolupennýRyzec sazovýRyzec scvrklýRyzec severskýRyzec skotskýRyzec smoločernýRyzec smrkovýRyzec strakatýRyzec světlýRyzec syrovátkovýRyzec syrovinkaRyzec šerednýRyzec vodnatýRyzec vonnýRyzec zelenající

Ryzec zlatomléčnýRyzec zprohýbanýRyzec žlutavýRyzec žlutomléčný
Masovka
ترخيص
cc-by-sa-3.0
حقوق النشر
Wikipedia autoři a editory
النص الأصلي
زيارة المصدر
موقع الشريك
wikipedia CZ

Holubinka kolčaví: Brief Summary ( التشيكية )

المقدمة من wikipedia CZ

Holubinka kolčaví (Russula mustelina), někdy zvaná hříbková, je jedlá houba z čeledi holubinkovitých. Díky své velikosti a vydatnosti se řadí mezi nejlepší jedlé holubinky.

ترخيص
cc-by-sa-3.0
حقوق النشر
Wikipedia autoři a editory
النص الأصلي
زيارة المصدر
موقع الشريك
wikipedia CZ

Wiesel-Täubling ( الألمانية )

المقدمة من wikipedia DE

Der Wiesel-Täubling (Russula mustelina, Syn.: R. elephantina Fr.) ist ein Pilz aus der Familie der Täublingsverwandten, der besonders in den Fichtenwäldern der Mittelgebirge über Silikatgestein vorkommt. Es ist ein großer, dickfleischiger Täubling mit einem gelb- bis rotbraunen Hut, cremeweißen Lamellen und cremefarbenem Sporenpulver. Das milde Fleisch reagiert mit Eisensulfat rosa. Der Wiesel-Täubling ist ein guter Speisepilz, seine Fruchtkörper erscheinen meist gesellig von Juli bis Oktober.

Merkmale

Makroskopische Merkmale

Der 5–15 cm große Hut variiert in der Farbe von haselnussbraun zu gelb-bräunlich bis dunkelbraun; helle Tönungen sind seltener. Der Hutrand ist meistens ungerieft. Bei Trockenheit ist die Hutoberfläche matt und trocken, nur junge Exemplare weisen eine schmierig-klebrige Schicht auf (siehe Foto). Weil sich die Hüte unterirdisch entwickeln und erst im Alter die oberste Bodenschicht durchstoßen, bleiben am Schleim oftmals Humusteilchen haften.

Die äußerst brüchigen Lamellen sind weißlich bis gelblich-cremefarben und stehen gedrängt. Auf den bauchigen, 5–11 mm breiten Lamellen und auf dem Stiel findet man mitunter rostbräunliche Flecken. Das Sporenpulver (IIb nach Romagnesi) ist cremefarben und amyloid.

Der kurze, gedrungene Stiel ist zuerst weißlich, später bräunlich und hat eine leicht runzelige Oberfläche. Er ist gekammert-hohl und misst 3–11 × 1,3–4,5 cm. Jung ist das Fleisch sehr hart, im Alter wird es aber schwammig. Wie bei fast allen Täublingen bricht der Stiel leicht auseinander. Die Bruchstelle ist nie faserig oder glatt. Der Grund dafür sind kugelförmige Zellen, die in Nestern im Fleisch eingestreut sind. Man nennt diese Ansammlungen Sphaerocyten.

Das frische Fleisch hat keinen nennenswerten Geruch und schmeckt mild, beim Trocknen riecht es oft etwas käsig. Mit Eisensulfat reagiert das Fleisch rosa oder rosa-orange, mit Guajak intensiv blaugrün.[1] Anilin verfärbt den Fruchtkörper rot und die Lamellen gelb.

Mikroskopische Merkmale

Die elliptischen Sporen sind 7,2–10 µm lang und 5,7–7,4 µm breit, Der Q-Wert (Quotient aus Sporenlänge und Breite) ist 1,2–1,5. Das Sporenornament besteht aus zahlreichen, kleinen bis 0,3 µm hohen Warzen, die teilweise durch mehr oder weniger feine Rippen miteinander verbunden sind.

Die viersporigen Basidien sind schlankkeulig und messen 50–70 × 9–10 µm. Die Cheilozystiden sind überwiegend spindelig und an ihrer Spitze oft etwas eingeschnürt. Sie messen 30–80 × 4–9 µm, während die ähnlichen Pleurozystiden 75–110 µm lang und 9–12 µm breit werden. Alle Zystiden sind zahlreich und färben sich in Sulfobenzaldehyd schwach und nur stellenweise grauschwarz an.

Die Hutdeckschicht besteht aus zylindrischen bis zugespitzten, meist septierten und verzweigten, 2,5–9 µm breiten Haaren. Dazwischen findet man 3,5–7 µm breite Pileozystiden, die sich kaum mit Sulfobenzaldehyd anfärben lassen, die Hyphenwände sind schwach gelatinisiert.[1]

Artabgrenzung

Sehr ähnlich ist der ebenfalls essbare Braune Leder-Täubling. Dieser hat normalerweise weniger hartes Hutfleisch und dunklere Lamellen. Ebenfalls sehr ähnlich können braunhütige Formen des Grünen- oder Fleischroten Speise-Täublings sein. Deren Sporenpulver ist aber rein weiß. Weitere braungefärbte Täublinge sind roh probiert scharf oder bitter.

Ökologie

Bevorzugter Lebensraum des Wiesel-Täublings sind Nadel- und Mischwälder im Gebirge. Dort erscheinen seine Fruchtkörper meist gesellig von Juli bis September, unter 500 m Seehöhe ist er sehr selten. Als Mykorrhizapilz lebt er in Symbiose mit Nadelgehölzen, vor allem Fichten. Nicht selten wächst er auf Waldwegen und wird dann von Spaziergängern oft umgestoßen oder zertreten. Der Wieseltäubling wächst fast nur über Urgestein wie Granit, Gneis, Werfener Schichten, Buntsandstein oder Flinz. Er ist stark kalkmeidend und ist an nährstoffarme, sandig-saure Böden gebunden. Laut Krieglsteiner ist der Pilz auch ein Trockenheitszeiger.[2]

Verbreitung

 src=
Europäische Länder mit Fundnachweisen des Wiesel-Täublings.[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]
Legende:
  • Länder mit Fundmeldungen
  • Länder ohne Nachweise
  • keine Daten
  • außereuropäische Länder
  • Der Wiesel-Täubling ist in Europa, Nordasien (Russland-Fernost), Nordafrika (Marokko) und Nordamerika (USA) verbreitet, er kommt von der mediterranen Zone bis in die nördliche Nadelwaldzone vor, nördlich wurde der Pilz noch in Lappland gefunden. In Westeuropa kommt die Art in den Mittelgebirgslagen vor, in Südosteuropa vor allem in den Hochgebirgen.

    In Deutschland ist der Wiesel-Täubling vor allem in den Mittelgebirgen verbreitet, nördlich des 52. Breitengrades ist er in Deutschland extrem selten. In bestimmten Gebieten, wie das zum Beispiel im Schwarzwald der Fall ist, ist er stellenweise häufig, insgesamt zeigt er aber deutliche Rückgangstendenzen (in Baden-Württemberg Gefährdungsgruppe G3). In der Schweiz findet man den hauptsächlich oberhalb 600 Meter, im Durchschnitt auf etwa 1700 Metern über Meer. Im relativ flachen Gebiet vom Genfersee bis zum Bodensee wurde er nur vereinzelt nachgewiesen. In gewissen Jahren kann der Täubling in der Schweiz ortshäufig sein, ansonsten ist er eher selten.[1]

    Systematik

    In der älteren Literatur wird der Wiesel-Täubling häufig Russula elephantina genannt. Auch Singer verwendete diesen Namen in seiner Russula Monographie[14] mit dem Argument, dass der Name, der 1788 von James Bolton eingeführt würde, älter sei. Allerdings ist die Zuordnung keineswegs sicher. Der Name Russula elephantina kann ebenso für verschiedene größere Täublinge der Sektion Compactae stehen, weshalb man heute den von Fies 1838 eingeführten Namen mustelina verwendet.

    Infragenerische Systematik

    Der Wieseltäubling wird von Bon in die Untersektion Heterophyllinae, die ihrerseits in der Sektion Heterophyllae steht. R-DNA Untersuchen und die Befunde der Mykrrhizaanatomie zeigen aber, dass er mit den übrigen Vertretern der Untersektion weniger verwandt ist. Des Täubling steht vielmehr zwischen den Griseinae und den Heterophyllinae.

    Varietäten

    Folgende Varietäten wurden beschrieben:

    Varietät Autor Beschreibung Russula mustelina var. iodiolens Bon & Robert Die Varietät ist ähnlich wie der Typus, aber kleiner. Der Hut ist nur 5 (7) cm breit und die Huthaut meist deutlich bereift. Typisch ist der unangenehme Geruch nach Jod. Im Unterschied zum Typus sind die Sporen fast vollständig netzig ornamentiert.[15][16] Russula mustelina var. fulva Bon Der (4)5 –7(9) cm breite Hut ist kleiner als beim Typ. Auch die Huthaut ist matter und fast samtig oder am Rand leicht rissig. Der Hut ist zuerst braunrötlich, blasst aber braungelblich aus. Die Lamellen sind jung cremefarben, dann mehr oder weniger rostfarben. Der Stiel ist 4–5 µm lang und 1–2 cm breit, weiß bräunlich, bereift und glatt. Der Täubling kommt unter verschiedenen Laubbäumen bis ins Tiefland vor.[17][18]

    Bedeutung

    Der Wiesel-Täubling ist ein bekannter, vielgesuchter Speisepilz. Gründe dafür sind wohl sein sehr gutes Aroma und seine Ergiebigkeit. Im Gegensatz zu anderen Pilzen (wie dem Reifpilz) wird er nur sehr selten von Maden befallen.

    Literatur

    • E. Gerhardt: Pilze. Verlag BLV, München 2006, ISBN 3-8354-0053-3.
    • R. M. Dähncke: 200 Pilze. 5. Auflage. Verlag Aargauer Tagblatt, Aarau 1992, ISBN 3-85502-145-7.
    • German Josef Krieglsteiner (Hrsg.), Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: Die Großpilze Baden-Württembergs. Band 2: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige. Ulmer, Stuttgart 2000, ISBN 3-8001-3531-0.
    • Henri Romagnesi: Les Russules d'Europe et d'Afrique du Nord. essai sur la valeur taxinomique et spécifique des caractères morphologiques et microchimiques des spores et des revêtements. Bordas, Paris 1967 (französisch).
    • Russula mustelina. Partial Russula Database. In: cbs.knaw.nl. CBS Fungual Biodiversity Centre, abgerufen am 30. August 2011.

    Einzelnachweise

    1. a b c Josef Breitenbach, Fred Kränzlin (Hrsg.): Pilze der Schweiz. Beitrag zur Kenntnis der Pilzflora der Schweiz. Band 6: Russulaceae. Milchlinge, Täublinge. Mykologia, Luzern 2005, ISBN 3-85604-060-9, S. 206.
    2. Alfred Einhellinger: Die Gattung Russula in Bayern. In: Bibliotheca Mycologica. 3. Auflage. Band 112. Berlin/ Stuttgart 1994, ISBN 3-443-59056-X, S. 127.
    3. Z. Tkalcec, A. Mešic: Preliminary checklist of Agaricales from Croatia V:. Families Crepidotaceae, Russulaceae and Strophariaceae. In: Mycotaxon. Band 88, 2003, ISSN 0093-4666, S. 293 (online [abgerufen am 31. August 2011]).
    4. Estonian eBiodiversity Species description Russula mustelina. In: elurikkus.ut.ee. Abgerufen am 13. Juni 2012 (englisch).
    5. Pertti Salo, Tuomo Niemelä, Ulla Nummela-Salo: SY769 Suomen helttasienten ja tattien ekologia, levinneisyys ja uhanalaisuus. (Finnische Lamellen- und Röhrenpilze: Ökologie, Verbreitung und Bedrohungsstatus ). Hrsg.: Esteri Ohenoja. 2005, ISBN 952-11-1997-7 (finnisch, ymparisto.fi [PDF]).
    6. Weltweite Verbreitung von Russula mustelina. In: data.gbif.org. Abgerufen am 30. August 2011.
    7. D. M. Dimou, G. I. Zervakis, E. Polemis: Mycodiversity studies in selected ecosystems of Greece: 4. (PDF; 599 kB) Macrofungi from Abies cephalonica forests and other intermixed tree species (Oxya Mt., central Greece). In: Mycotaxon 104 / mycotaxon.com. 2008, S. 39–42, abgerufen am 22. August 2011.
    8. German Josef Krieglsteiner (Hrsg.), Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: Die Großpilze Baden-Württembergs. Band 2: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige. Ulmer, Stuttgart 2000, ISBN 3-8001-3531-0, S. 62.
    9. S. Petkovski: National Catalogue (Check List) of Species of the Republic of Macedonia. Skopje 2009.
    10. Gordana Kasom, Mitko Karadelev: Survey of the family Russulaceae (Agaricomycetes, Fungi) in Montenegro. In: Warsaw Versita (Hrsg.): Acta Botanica Croatica. Band 71, Nr. (2), 2012, ISSN 0365-0588, S. 1–14 (versita.metapress.com [PDF]). versita.metapress.com (Memento des Originals vom 27. April 2016 im Internet Archive)  src= Info: Der Archivlink wurde automatisch eingesetzt und noch nicht geprüft. Bitte prüfe Original- und Archivlink gemäß Anleitung und entferne dann diesen Hinweis.@1@2Vorlage:Webachiv/IABot/versita.metapress.com
    11. Grid map of Russula mustelina (Memento vom 24. Dezember 2012 im Webarchiv archive.today) In: NBN Gateway / data.nbn.org.uk (englisch)
    12. Russula mustelina in der PilzOek-Datenbank. In: pilzoek.de. Abgerufen am 21. August 2011.
    13. T. V. Andrianova u. a.: Russula mustelina. Fungi of Ukraine. In: www.cybertruffle.org.uk/ukrafung/eng. 2006, abgerufen am 3. Mai 2012 (englisch).
    14. R. Singer: Russula elephantina. (PDF) Monographie der Gattung Russula. In: Beihefte zum Botanischen Centralblatt(1932). A. Pascher, S. 363, abgerufen am 30. August 2011.
    15. Russula mustelina var. iodiolens. In: Russulales News. Abgerufen am 30. August 2011.
    16. Russula mustelina. (PDF DOC) Russulas. Micologia.biz Web de micología Europea, S. 61, abgerufen am 30. August 2011 (spanisch).
    17. Russula mustelina var. fulva. In: Russulales News. Abgerufen am 30. August 2011.
    18. Russula mustelina. (PDF (1,4 MB)) Monographic Key to European Russulas (1988). In: The Russulales Website w3.uwyo.edu. S. 47, archiviert vom Original am 28. Juli 2010; abgerufen am 30. August 2011 (englisch, Übersetzung von M. Bons Russula-Schlüssel).
    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autoren und Herausgeber von Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia DE

    Wiesel-Täubling: Brief Summary ( الألمانية )

    المقدمة من wikipedia DE

    Der Wiesel-Täubling (Russula mustelina, Syn.: R. elephantina Fr.) ist ein Pilz aus der Familie der Täublingsverwandten, der besonders in den Fichtenwäldern der Mittelgebirge über Silikatgestein vorkommt. Es ist ein großer, dickfleischiger Täubling mit einem gelb- bis rotbraunen Hut, cremeweißen Lamellen und cremefarbenem Sporenpulver. Das milde Fleisch reagiert mit Eisensulfat rosa. Der Wiesel-Täubling ist ein guter Speisepilz, seine Fruchtkörper erscheinen meist gesellig von Juli bis Oktober.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autoren und Herausgeber von Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia DE

    Russula mustelina ( الإنجليزية )

    المقدمة من wikipedia EN

    Russula mustelina, commonly known as the russet brittlegill, is a basidiomycete mushroom of the genus Russula native to Europe and North America. Swedish mycologist Elias Magnus Fries described the species in his 1838 book Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum.[1]

    Description

    Illustration

    The fruit bodies appear in autumn and can be partly submerged in the soil. The cap is 7–12 cm (2.8–4.7 in) wide, occasionally reaching 16 cm (6.3 in), with a shape ranging from convex (in young specimens) to flattened, sometimes with a shallow central depression. The cap surface is dry and can be slightly sticky when wet. The colour is pale yellow to yellow-brown with wine-coloured cap margin and can be discoloured with wine-coloured splotches with age. The white flesh is 3–10 mm (0.1–0.4 in) thick under the cap and has a mild taste. The cream gills have an attachment to the stem ranging from adnate to adnexed. Fruit bodies have almost no odour. The hard white stem measures 4–9 cm (1.6–3.5 in) long by 2–3 cm (0.8–1.2 in) thick, and is roughly the same width throughout its length, although it can be a little thicker near the base. Its surface is dry and smooth.[2]

    Russula mustelina produces a yellowish spore print. The roundish spores have dimensions of 7.5–10.5 by 6.5–9 μm, with a reticulate (web-like) and ridged surface marked by occasional warts.[2]

    Russula basifurcata is a similar species with smaller fruit bodies associated with oak trees at lower altitudes. The gills are forked near the stem.[2]

    Ecology

    Russula mustelina occurs in coniferous forests above 1,600 m (5,200 ft) in the Sierra Nevada and Cascade Range in western North America.[2] It is a component of rare peat bog habitat in the eastern Carpathians in Romania, where it is associated with European spruce (Picea abies).[3] It also grows in the Ivory Coast where it is picked and eaten.[4]

    See also

    References

    1. ^ Fries, E. M. (1838). Epicrisis Systematis Mycologici: Seu Synopsis Hymenomycetum [A Critical Study of Mycology: A Synopsis of the Hymenomycetes] (in Latin). Vol. 1–2. Uppsala, Sweden: Regiae Academiae Typographia. p. 351.
    2. ^ a b c d Desjardin, Dennis E.; Wood, Michael G.; Stevens, Frederick A. (2014). California Mushrooms: The Comprehensive Identification Guide. Portland; London: Timber Press. p. 68. ISBN 978-1-60469-353-9.
    3. ^ Chinan, Vasilică-Claudiu; Mânzu, Ciprian (2014). "MACROFUNGAL DIVERSITY OF A PEAT BOG FROM DORNA DEPRESSION (EASTERN CARPATHIANS, ROMANIA)". Analele Stiint. Univ. Al. I. Cuza Iasi, Sect. II A. Biol. Veget. 60 (2): 43–52.
    4. ^ Jaures, Gbotognon Oscar; Appolinaire, Kouassi Kouamé; Hubert, Konan Kouassi; Jean, Parfait Kouadio Eugène (2019). "Proximate composition and nutritional value of three edible mushrooms ectomycorrhizal (Russula mustelina, Russula delica and Russula lepida) from Côte d'Ivoire according to the maturity stages". World Journal of Advanced Research and Reviews. 2 (3): 021–030. doi:10.30574/wjarr.2019.2.3.0040.
    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia authors and editors
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia EN

    Russula mustelina: Brief Summary ( الإنجليزية )

    المقدمة من wikipedia EN

    Russula mustelina, commonly known as the russet brittlegill, is a basidiomycete mushroom of the genus Russula native to Europe and North America. Swedish mycologist Elias Magnus Fries described the species in his 1838 book Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia authors and editors
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia EN

    Russula mustelina ( الفرنسية )

    المقدمة من wikipedia FR

    Russule belette

    La Russule belette (Russula mustelina) est une espèce de champignons basidiomycètes de la famille des Russulaceae. Cette russule doit son nom à la couleur noisette (brun-jaune), mate et pruineuse) de sa cuticule, et elle peut ressembler étrangement au Cèpe de Bordeaux quand elle est jeune. Elle pousse surtout au pied des épicéas dans les régions montagneuses, en été et en automne. C'est un bon comestible, malgré la consistance dure de sa chair croquante.

    Dénominations et taxinomie

     src=
    Belette
     src=
    couleur noisette
     src=
    Illustration de 1929 par Giacomo Bresadola.

    L'espèce est décrite pour la première fois par le mycologue britannique James Bolton en 1788 dans son ouvrage An history of fungusses growing about Halifax[1], sous le nom binominal Agaricus elephantinus, synonyme hétérotypique[2] qui sera sanctionné par Elias Fries[3],[4] comme une variété de R. adusta[5]. Le maître suédois retrouve enfin notre espèce en Suède en 1838 comme nouvelle et la nomme Russula mustelina, ou « Russule belette[6] », à cause de la couleur et peut-être aussi de l'aspect pruineux de son chapeau rappelant la peau de l'animal (genre Mustela)[7]. Deux variétés ont été décrites[8] :

    • Russula mustelina var. iodiolens Bon & H. Robert, 1985 ;
    • Russula mustelina var. fulva Bon ex Bon, 1986.

    L'espèce a une sporée de couleur crème en Europe[9], alors qu'elle est jaunâtre à ocrée sur les récoltes du Québec. Il est assez probable qu'il s'agisse de taxons différents[10].

    Description

    Le chapeau, qui mesure entre 7 et 15 cm de diamètre, est d'abord subglobuleux, puis longtemps convexe-ombiliqué et enfin étalé à déprimé. Il est ferme, voire dur, et charnu. La marge est mince, très incurvée, régulière ou parfois ondulée et rarement courtement striée-cannelée, plus claire que le reste ou concolore. La cuticule, qui est épaisse, tenace et élastique, viscidule, d'abord lisse et brillant d'un éclat gras mais vite sèche et mate, longtemps pruineuse, séparable à mi-rayon, peut être pelée sur les bords[10]. Sa couleur est assez uniforme, de teinte chamois brunâtre, brun-ocracé, brun noisette[7] ou « couleur de cèpe[11] », à brun rougeâtre, et souvent brun bistre ou noirâtre au centre, parfois marbré de rouillé, à reflets pourpres, ou nuancé de plages plus claires.

     src=
    Les lames de teinte crème et un chapeau un peu décoloré.

    Les lames sont très serrées, puis assez serrées avec de rares lamellules, très fourchues, anastomosées, voire porées sur 5 mm autour du stipe, interveinées, larges de 5 à 10 mm, épaisses à la base, adnées ou sinuées, rigides, à consistance un peu grasse (dite « lardacées ») au toucher[7]. Elles sont blanc crème puis nuancées d'ocre jaunâtre pâle dans les sinus[10]. L'arête est assez mince, entière, concolore, tachée de brun rouillé dans la vieillesse[12].

    Le stipe est trapu, 5-10 x 2-3 cm, souvent un peu ventru (renflé au milieu), puis égal ou atténué à la base, plein, ferme, puis farci et enfin médulleux sous un cortex épais [7]. Il est glabre mais pruineux au sommet et fortement ridé chez l'adulte (inde nomen "elephantina" Bolton) d'abord blanc à crème à peine carné, parfois taché de brun-jaune à la base[10], puis taché de brunâtre avec l'âge[7].

    La chair est épaisse de 10 -15 mm, dure, compacte, blanche puis brunissante, surtout dans la moelle du stipe, jaunâtre sous la cuticule, immuable [référence souhaitable] mais se tachant de brun-jaune dans les meurtrissures causées par les insectes[10]. Sa saveur est douce et rappelle celle des noisettes, et son odeur est faible ou longtemps après la coupe, parfois un peu de poisson, ou de fromage[11]. La sporée est crème ou crème jaunâtre à ocrée (récoltes canadiennes). Réaction vive et typique (sur le revêtement du stipe et la chair) en jaune orangé à saumoné brunissant au sulfate de fer[10]. Positive au Gaïac; brun-rouge au phénol et jaune citron à l'eau anilinée (+ lames).

    Espèces voisines ou ressemblantes

    La Russule belette est facile à reconnaître à sa stature robuste, son chapeau longtemps convexe, toujours brun ocracé, mat et pruineux, parcouru de fines veines radiales, sa chair dure qui réagit en jaune orangé vif au sulfate de fer et son habitat. Son stipe puissant brise le sol autour d'elle et elle se montre souvent "chapeautée" de terre et d'aiguilles. Dans le même habitat, on écartera R. consobrina, de couleur un peu plus grise, a la marge cannelée-tuberculeuse et la chair très âcre[12]. Bien que douce, R. integra se distingue facilement de mustelina, par la réaction orangée de cette dernière au FeSO4[12]. En Amérique du Nord, elle peut être confondue avec la Russule brunâtre (Russula brunneola) qui est beaucoup plus commune. Elle a souvent un chapeau à teinte violacée et sa sporée est blanche[10]. Il existe également une variété brune de la Russule à lames fourchues (Russula heterophylla), mais sa chair est moins ferme et ses lames sont interveinées près du pied[11] [critère peu fiable, ce caractère existe aussi souvent chez mustelina].

    Certains cueilleurs de champignons la prennent parfois pour un Cèpe de Bordeaux (Boletus edulis) auquel elle ressemble étrangement lorsqu'elle est jeune et émerge à peine du tapis d'aiguilles. Mais il suffit de retourner le chapeau pour reconnaitre sa méprise : les russules ont un hyménium lamellé, alors que les cèpes ont un hyménium poré[7].

    Habitat et distribution

     src=
    Une variante un peu plus pâle en Sibérie (Khantys-Mansis).

    Cette russule ne fréquente que les bois à aiguilles, principalement les pessières d'altitude, mais aussi souvent les mélèzes[7]. Elle est beaucoup plus fréquente dans les régions plus ou moins montagneuses d'Europe (Vosges, Auvergne, Aigoual), qu'en plaine, et fructifie de juillet à novembre[11], sans être commune partout.

    Comestibilité

    La Russule belette est un champignon comestible, qui a ses amateurs dans certains pays[7]. Les Allemands organisent des sorties "mustelina", en Forêt Noire notamment, où elle abonde[12]. Il faut apprécier sa chair très dure, presque croquante (comme la courge crue). Elle est souvent utilisée pour épaissir les potages[11].

    Notes et références

    1. 1, p. 28, tab. 28.
    2. Les synonymes taxinomiques (dits aussi « facultatifs » ou hétérotypiques) ont des types différents. De telles synonymies sont dues à une différence de sensibilité individuelle entre les différents taxinomistes quant à la circonscription de l'espèce, et selon l'importance accordée par l'auteur à certains caractères, ou encore due à la différence de méthode utilisée. C'est pourquoi elle est dite « facultative », car elle peut toujours être remise en question...
    3. (la) Elias Magnus Fries, Epicrisis Systematis Mycologici : Seu Synopsis Hymenomycetum, Uppsala, Regiae Academiae Typographia, 1838, 610 p. (lire en ligne), p. 351.
    4. dans son ouvrage Epicrisis systematis mycologici publié en 1838
    5. Agaricus adustus var. elephantinus (Bolton) Fr., Systema Mycologicum 1: 60 (1821)
    6. Société mycologique de France, « Les noms français des champignons », sur Mycofrance.fr (consulté le 11 avril 2020).
    7. a b c d e f g et h Christian Deconchat et Jean-Marie Polèse, Champignons : l'encyclopédie, Paris, Artémis Éditions, 2002, 607 p. (ISBN 2-84416-145-6 et 978-2-84416-145-1, OCLC , lire en ligne), p. 446.
    8. V. Robert, G. Stegehuis and J. Stalpers. 2005. The MycoBank engine and related databases. https://www.mycobank.org/, consulté le 11 avril 2020
    9. Henri Romagnesi, Les Russules d'Europe et d'Afrique du Nord, Paris, Bordas, 1967, 998 p..
    10. a b c d e f et g Roland Labbé, « Russula mustelina / Russule belette », sur Mycoquébec.org, février 2019 (consulté le 11 avril 2020).
    11. a b c d et e Guillaume Eyssartier et Pierre Roux, L'indispensable guide du cueilleur de champignons, Belin, 2017, 355 p., p. 130-131.
    12. a b c et d André Marchand 1977 : Champignons du nord et du midi, Tome 5, Les russules, (ISBN 84-399-6870-1)

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Auteurs et éditeurs de Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia FR

    Russula mustelina: Brief Summary ( الفرنسية )

    المقدمة من wikipedia FR

    Russule belette

    La Russule belette (Russula mustelina) est une espèce de champignons basidiomycètes de la famille des Russulaceae. Cette russule doit son nom à la couleur noisette (brun-jaune), mate et pruineuse) de sa cuticule, et elle peut ressembler étrangement au Cèpe de Bordeaux quand elle est jeune. Elle pousse surtout au pied des épicéas dans les régions montagneuses, en été et en automne. C'est un bon comestible, malgré la consistance dure de sa chair croquante.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Auteurs et éditeurs de Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia FR

    Russula mustelina ( الإيطالية )

    المقدمة من wikipedia IT
    Caratteristiche morfologiche
    Russula mustelina Cappello convesso icona.svg
    Cappello convesso Gills icon.png
    Imenio lamelle Sinuate gills icon2.svg
    Lamelle sinuate Yellow spore print icon.png
    Sporata gialla Bare stipe icon.png
    Velo nudo Virante icona.svg
    Carne virante Mycorrhizal ecology icon.png
    Micorrizico Foodlogo.svg
    Commestibile

    Russula mustelina Fr., Epicrisis Systematis Mycologici (Upsaliae): 351 (1838).

    La Russula mustelina è di facile identificazione per la crescita interrata nella fase giovanile e dalle colorazioni del cappello che ricordano il Boletus edulis, la taglia massiccia, il peso specifico elevato, la presenza di terriccio sul cappello e la carne dura e spessa.

    Descrizione della specie

    Cappello

    8-12(14) cm di diametro, prima arrotondato, poi convesso, infine spianato, a volte un po' depresso, molto carnoso, grosso, sodo e duro.

    cuticola
    lardacea quando umida, ma opaca quando asciutta, molto attaccata al cappello, separabile fino a un terzo, piuttosto grossa, liscia, fibrillosa, di colore bruno-ocra, marrone più o meno carico, con colori che spesso imitano alla perfezione quelli del Boletus edulis.
    margine
    rigido, spesso, liscio, a lungo involuto, si apre poi lentamente, acuto.

    Lamelle

    Mediamente fitte, sottili, ventricose, qualche volta forcate e con poche lamellule, colore crema, sinuate poi libere al gambo, anastomizzate, lardacee al tatto, di colore biancastro, paglierino, crema-chiaro, con il filo che si macchia di brunastro in vecchiaia.

    Gambo

    4-11 X 2–4 cm, duro, robusto, pieno per lungo tempo, poi spugnoso fino a cavernoso in età adulta, spesso ventricoso negli esemplari giovani, poi più o meno cilindrico, bianco o leggermente giallastro poi macchiato di brunastro, bruno-giallo, con alla sommità, qualche volta, riflessi rosati, con tendenza a sporcarsi di bruno nella vecchiaia.

    Carne

    Bianca, notevolmente compatta, soda, dura, bianca, giallina sotto la cuticola, al taglio si colora leggermente di ocra-brunastro.

    Microscopia

    Spore
    7-11 x 6-7 µm, da sub-globose ad ellissoidi, verrucose, un poco reticolate e leggermente connesse, sporata crema pallido.
    Basidi
    claviformi, tetrasporici, 50–70 x 6-10 µm.
    Cistidi
    fusiformi, a volte muniti di appendice, 70–100 x 8–12 µm.

    Reazioni macrochimiche

    Habitat

    Fruttifica, spesso affossata nel terreno, nei boschi di conifere delle regioni montagnose (abete e larice), su suolo acido, generalmente sopra i 1000 m di quota, a tarda estate-autunno.

    Commestibilità

    Foodlogo.png
    Ottima, di gran resa; specie molto ricercata per la compattezza della carne e per il sapore gradevole. Si presta anche alla conservazione sott'olio.

    Specie simili

    Dal momento che la Russula mustelina condivide l'habitat con alcune specie di porcini (Boletus), spesso i raccoglitori sono tratti in inganno dalle colorazioni del suo cappello, scambiandola per il Boletus edulis.

    Nell'ambito dello stesso genere può confondersi con:

    • Russula foetens e simili, che si distinguono grazie alla cuticola glutinosa del cappello, per l'odore nauseante (di varechina o di mandorle amare), per la presenza di una scanalatura al margine del cappello e il sapore alquanto sgradevole e acre.
    • Russula heterophylla f.ma adusta, che si distingue in quanto cresce sotto latifoglie asciutte e temperate, per le lamelle forcate al gambo e la sporata bianca.
    • Russula ochroleuca, che ha il cappello più giallastro e la carne leggermente acre
    • Russula integra, che ha però un portamento più slanciato e lamelle decisamente gialle.

    Etimologia

    Genere: dal latino russula = diminutivo di russa = rossa, col significato di rosseggiante per il colore di alcune specie comuni.

    Specie: dal latino mustela = faina, per il colore simile al mantello della faina.

     title=
    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autori e redattori di Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia IT

    Russula mustelina: Brief Summary ( الإيطالية )

    المقدمة من wikipedia IT

    Russula mustelina Fr., Epicrisis Systematis Mycologici (Upsaliae): 351 (1838).

    La Russula mustelina è di facile identificazione per la crescita interrata nella fase giovanile e dalle colorazioni del cappello che ricordano il Boletus edulis, la taglia massiccia, il peso specifico elevato, la presenza di terriccio sul cappello e la carne dura e spessa.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autori e redattori di Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia IT

    Russula mustelina ( Pms )

    المقدمة من wikipedia PMS
    Drapò piemontèis.png Vos an lenga piemontèisa Për amprende a dovré 'l sistema dle parlà locaj ch'a varda sì.

    Capel fin a 15 cm, carnos, baross, dle vire a zòne òcra, crema oliva o a nuanse porprà. Lamele s-ciasse, bianche peui crema òcra ciàire. Gamba àuta fin a 10 cm e larga fin a 3 cm, bianca peui giaunastra o brunastra. Carn dura, bianca o giaunastra. Savor débol ëd formagg o ëd jòdi.

    Ambient

    A chërs sota le conìfere, dzortut sota ij sapin.

    Comestibilità

    WHMIS Class D-1.svg A venta mai mangé un bolè trovà se un a l'é nen un bon conossidor dij bolè!
    Comestìbil.

    Arferiment bibliogràfich për chi a veul fé dj'arserche pì ancreuse

    Russula mustelina Fries

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia authors and editors
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia PMS

    Russula mustelina: Brief Summary ( Pms )

    المقدمة من wikipedia PMS

    Capel fin a 15 cm, carnos, baross, dle vire a zòne òcra, crema oliva o a nuanse porprà. Lamele s-ciasse, bianche peui crema òcra ciàire. Gamba àuta fin a 10 cm e larga fin a 3 cm, bianca peui giaunastra o brunastra. Carn dura, bianca o giaunastra. Savor débol ëd formagg o ëd jòdi.

    Ambient

    A chërs sota le conìfere, dzortut sota ij sapin.

    Comestibilità

    WHMIS Class D-1.svg A venta mai mangé un bolè trovà se un a l'é nen un bon conossidor dij bolè!
    Comestìbil.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia authors and editors
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia PMS

    Gołąbek kunowy ( البولندية )

    المقدمة من wikipedia POL
    Russula mustelina gołąbek kunowy G1.jpg

    Gołąbek kunowy (Russula mustelina Fr.) – gatunek grzybów należący do rodziny gołąbkowatych (Russulaceae)[1].

    Systematyka i nazewnictwo

    Pozycja w klasyfikacji według Index Fungorum: Russula, Russulaceae, Russulales, Incertae sedis, Agaricomycetes, Agaricomycotina, Basidiomycota, Fungi[1].

    Nazwę polska podała Alina Skirgiełło w 1991 r.[2]

    Morfologia

    Kapelusz

    Średnica 5–15 cm. Jest masywny i grubomięsisty, za młodu półkulisty, później łukowaty, w końcu płaski. Kolor od żółtobrązowego poprzez rdzawobrązowy do ciemnobrązowego, nigdy jednak nie występują odcienie koloru czerwonego. Skórka gładka, podczas suchej pogody sucha i matowa, podczas wilgotnej śliska i błyszcząca[3]. Często przybrudzona jest cząstkami ziemi i ściółki leśnej (kapelusze rozwijają się dość głęboko w ziemi, a następnie rosnąc "brudzą się" cząstkami ziemi i ściółki)[4].

    Blaszki

    Kruche, kremowożółte, czasami z brudnożółtymi plamkami, dość gęste[4]. Przy trzonie kapelusza są wąskie, a przy jego brzegu szeroko zaokrąglone[3].

    Trzon

    Wysokość 4–6 cm, grubość 2–3 cm. Za młodu jest pałkowato zgrubiały, potem walcowaty[3]. Jest masywny, koloru bladoochrowego, w środku już za młodu pusty[4].

    Miąższ

    Biały, twardy z czasem brązowiejący, bardzo ścisły i ciężki. Smak łagodny, zapach słaby[4].

    Cechy mikroskopowe

    Wysyp zarodników kremowy. Zarodniki o kształcie od kulistego do elipsoidalnego i rozmiarach 7-11 × 6-7 μm. Na powierzchni posiadają wyraźne grzebienie i niskie, tępe brodawki połączone rodzajem siateczki. Podstawki o rozmiarze 50-70 × 6 μm. Tępe lub wrzecionowate cystydy mają rozmiar 100 × 12 μm. Często posiadają kończyk na szczycie. Strzępki skorki są grube, przewody mleczne nieliczne[5].

    Występowanie i siedlisko

    Występuje w Europie, Ameryce Północnej i Środkowej[6]. W Polsce jego rozprzestrzenienie nie jest dokładnie zbadane, nie jest jednak rzadki, w piśmiennictwie mykologicznym opisano wiele jego stanowisk[2]. Częściej występuje w górach i na pogórzu[7].

    Rośnie w lasach iglastych i mieszanych, pod jodłami, bukami, świerkami i sosnami, najczęściej jednak pod świerkami. Owocniki pojawiają się od sierpnia do października[2]. Preferuje kwaśne gleby; miejscami jest pospolity i masowo owocujący[4]. Rośnie częściowo pod ziemią, stąd też jego kapelusze przybrudzone są ściółką i ziemią[3].

    Znaczenie

    Smaczny i wydajny grzyb jadalny. Dla grzybiarzy jest cenny również z tego powodu, że jego miąższ nigdy nie jest zaczerwiony[4].

    Gatunki podobne

    Dzięki charakterystycznej brązowej barwie (podobnej do prawdziwka) i masywnemu owocnikowi jest dość łatwy do rozpoznania[7]. Podobny nieco jest gołąbek śmierdzący (Russula foetens), odróżnia go jednak duszący i nieprzyjemny zapach[8]. Gołąbka kunowego można też pomylić z jadalnym gołąbkiem brudnożółtym (Russula ochroleuca). Nieco podobny jest także gołąbek słodkawy (Russula integra) rosnący na glebach wapiennych[4].

    Przypisy

    1. a b Index Fungorum (ang.). [dostęp 2013-03-05].
    2. a b c Władysław Wojewoda: Checklist of Polish Larger Basidiomycetes. Krytyczna lista wielkoowocnikowych grzybów podstawkowych Polski. Kraków: W. Szafer Institute of Botany, Polish Academy of Sciences, 2003. ISBN 83-89648-09-1.
    3. a b c d Pavol Škubla: Wielki atlas grzybów. Poznań: Elipsa, 2007. ISBN 978-83-245-9550-1.
    4. a b c d e f g Ewald Gerhardt: Grzyby – wielki ilustrowany przewodnik. s. 442. ISBN 83-7404-513-2.
    5. Alina Skirgiełło: Gołąbek (Russula). Grzyby (Mycota), tom 20. Podstawczaki (Basidiomycetes), gołąbkowce (Russulales), gołąbkowate (Russulaceae), gołąbek (Russula). Warszawa-Kraków: PWN, 1998. ISBN 83-01-09137-1.
    6. Discover Life Maps. [dostęp 2015-12-16].
    7. a b Marek Snowarski: Grzyby. Warszawa: Multico Oficyna Wydawnicza, 2010. ISBN 978-83-7073-776-4.
    8. Barbara Gumińska, Władysław Wojewoda: Grzyby i ich oznaczanie. Warszawa: PWRiL, 1985. ISBN 83-09-00714-0.
    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autorzy i redaktorzy Wikipedii
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia POL

    Gołąbek kunowy: Brief Summary ( البولندية )

    المقدمة من wikipedia POL
    Russula mustelina gołąbek kunowy G1.jpg

    Gołąbek kunowy (Russula mustelina Fr.) – gatunek grzybów należący do rodziny gołąbkowatych (Russulaceae).

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autorzy i redaktorzy Wikipedii
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia POL

    Russula mustelina ( البرتغالية )

    المقدمة من wikipedia PT

    Russula mustelina é um fungo que pertence ao gênero de cogumelos Russula na ordem Russulales. Foi descrito cientificamente pelo sueco Elias Magnus Fries em 1838.[1]

    Veja também

    Referências

    1. «Russula mustelina Fr.» (em inglês). mycobank.org. Consultado em 19 de dezembro de 2013

     title=
    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autores e editores de Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia PT

    Russula mustelina: Brief Summary ( البرتغالية )

    المقدمة من wikipedia PT

    Russula mustelina é um fungo que pertence ao gênero de cogumelos Russula na ordem Russulales. Foi descrito cientificamente pelo sueco Elias Magnus Fries em 1838.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Autores e editores de Wikipedia
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia PT

    Galbină ( الرومانية، المولدوفية )

    المقدمة من wikipedia RO

    Russula mustelina (Elias Magnus Fries, 1838),[1] denumită în popor galbină,[2] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând izolată sau în grupuri mai mici, prin păduri de conifere și mixte preferat sub molizi, dar și pe lângă alte rășinoase. Buretele apare destul de des, în special la munte, din (august) septembrie până în noiembrie.[3][4]

    Descriere

     src=
    Bres.: Russula mustelina
    • Pălăria: Ea este cărnoasă, compactă, fin fibroasă, destul de mare pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 5-14 (17) cm, pentru timp lung semisferică cu marginea ascuțită și răsfrântă spre picior, apoi boltită, aplatizând la maturitate din ce în ce mai mult, la bătrânețe adesea cu aspect ondulat. Cuticula care nu poate fi cojită și nu este striată radial la periferie, este netedă, mată și uscată care se umflă la umezeală. Coloritul este ocru-brun până închis ocru-roșiatic, prezentând foarte des pete, ori mai deschise, ori mai închise ca substratul.
    • Lamelele: Ele stau inițial foarte înghesuite, mai târziu ceva mai îndepărtate, sunt destul de groase cu lameluțe intercalate, ușor rotunjit-bombate precum aderate la picior. Ele sunt pentru mult timp albe, la maturitate nu rar cu pete ocru-brune care schimbă în vârstă la cărămiziu.
    • Sporii: Ei au o mărime de 7–10,5 (11,5) × 5,7–7,7 (8) microni, sunt elipsoidali, cu negi aproape crestați și de lungime diferită, pulberea lor fiind de culoare crem. Basidiile cu 4 spori în formă de măciucă lunguiață măsoară 50–70 × 9–10, sterigmele 9–12,5 microni.[5]
    • Piciorul: El are o înălțime de 4-11 cm și o lățime de 1,5-4 cm, fiind inițial bulbos, apoi mai mult sau mai puțin cilindric, cărnos, compact, în tinerețe plin, la maturitate complet împăiat, căpătând alveole și devenind spongios. Coaja este ridată fin, acoperită de o brumă făinoasă, nu rar pufoasă, baza prezentând pe alocuri gropițe mici. Coloritul, pentru lung timp alb până gălbior și spre vârf adesea cu nuanțe roșiatice, devine la bătrânețe brun cu pete galben-maronii.
    • Carnea: Ea este densă și compactă, albă, dar tinde să îngălbenească după tăiere, devenind în sfârșit, după mai mult timp, chiar maronie. Suprafața cărnii sub cuticulă este de aceiași culoare cu ea. Are un miros imperceptibil și gust plăcut.[3][4]
    • Reacții chimice: Carnea și lamelele se colorează cu anilină repede galben de lămâie, devenind cu timpul albăstruie, cu fenol brun-roșiatice până la roșu de vin, cu naftolul α sub cuticulă foarte încet albastru, carnea cu sulfat de fier gri-roz, iar lamelele roșu de morcov și carnea precum coaja piciorului cu tinctură de Guaiacum albastru-verzuie.[6][7]

    Confuzii

    Galbina poate fi confundată cu alte soiuri ale genului, cum sunt de exemplu Russula amoena,[8] Russula amoenicolor,[9] Russula cyanoxantha [10] Russula grisea[11] Russula heterophylla,[12]Russula integra,[13] Russula ionochlora,[14] Russula nauseosa,[15] Russula nigricans,[16] Russula olivacea,[17] Russula parazurea,[18] Russula puellaris,[19] Russula stenotricha,[20] Russula versicolor (destul de iute, în primul rând lamelele tinere), [21] Russula violeipes,[22] Russula virescens[23] sau Russula xerampelina.[24]

    Ciuperci asemănătoare

    Valorificare

    Galbina este, datorită cârnii foarte dense și compacte, pentru unii, o ciupercă excelentă pentru consum, pentru alții, din cauza lipsirii de miros, mai puțin. Ea poate fi ingerată cel mai bine tânără, tăiată fin și crudă într-o salată cu maioneză, hrean, verdețuri sau cu hrean și frișcă precum pe mod ardelean, friptă, cu cepe, boia ardei, smântână și pătrunjel tocat.[25] Buretele poate fi pregătit de asemenea la grătar cu unt „à la maître d'hôtel”.[26] Uscat, singur nu este de mare valoare, dar el poate fi amestecat cu alți bureți de pădure, mai departe se potrivește pentru conservarea în oțet sau ulei.[27]

    Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[28][29]

    Note

    1. ^ Index Fungorum
    2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 524, ISBN 978-606-12-1535-5 Denumire RO
    3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 424-425, ISBN 3-405-12116-7
    4. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 56-57, ISBN 978-3-440-13447-4
    5. ^ Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 206, ISBN 3-85604-060-9
    6. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 490, ISBN 3-85502-0450
    7. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 433
    8. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 396-397, ISBN 88-85013-25-2
    9. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
    10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 368-369, ISBN 3-405-11774-7
    11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 398-399, ISBN 3-405-12116-7
    12. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
    13. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 42-43, ISBN 978-3-8427-0483-1
    14. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 58-59, ISBN 978-3-440-13447-4
    15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 384-385 ISBN 3-405-12116-7
    16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 392-393, ISBN 3-405-12116-7
    17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 398-399, ISBN 3-405-11774-7
    18. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 392-393, ISBN 88-85013-37-6
    19. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 408-409, ISBN 978-3-440-14530-2
    20. ^ I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 434-435, ISBN 88-85013-46-5
    21. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 517, ISBN 3-85502-0450
    22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 410-411, ISBN 3-405-12081-0
    23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
    24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 394-395, ISBN 3-405-11774-7
    25. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 78-80, ISDN 3-453-40334-7
    26. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 84, ISBN 3-7670-173-X
    27. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 172-173
    28. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
    29. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

    Bibliografie

    • (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
    • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929
    • Bruno Cetto, volumele 1-7, vezi note
    • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
    • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
    • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
    • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
    • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
    • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
    • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

    Legături externe

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia autori și editori
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia RO

    Galbină: Brief Summary ( الرومانية، المولدوفية )

    المقدمة من wikipedia RO

    Russula mustelina (Elias Magnus Fries, 1838), denumită în popor galbină, este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând izolată sau în grupuri mai mici, prin păduri de conifere și mixte preferat sub molizi, dar și pe lângă alte rășinoase. Buretele apare destul de des, în special la munte, din (august) septembrie până în noiembrie.

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Wikipedia autori și editori
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia RO

    Сыроежка гладкокожая ( الروسية )

    المقدمة من wikipedia русскую Википедию
    Царство: Грибы
    Подцарство: Высшие грибы
    Подотдел: Agaricomycotina
    Порядок: Руссуловые
    Семейство: Сыроежковые
    Вид: Сыроежка гладкокожая
    Международное научное название

    Russula mustelina Fr., 1838

    Wikispecies-logo.svg
    Систематика
    на Викивидах
    Commons-logo.svg
    Изображения
    на Викискладе
    NCBI 176806EOL 1030148MB 204620

    Сырое́жка гладкоко́жая (лат. Rússula mustelína) — вид грибов, включённый в род Сыроежка (Russula) семейства Сыроежковые (Russulaceae).

    Описание

    Шляпка достигает 5—14 см в диаметре, очень крепкая, сначала полушаровидная, затем выпуклая, уплощённая и слабо вдавленная. Окраска охристо-бурая, в центре иногда более тёмная, иногда с винно-красными зонами. Кожица толстая, снимающаяся примерно на протяжении половины шляпки.

    Пластинки частые, у ножки ветвящиеся, приросшие к ней, кремового или светло-охристого цвета, у старых грибов с ржаво-буроватыми пятнами.

    Ножка цилиндрическая или обратноконическая, очень крепкая, выполненная, затем с характерными полостями, белая, с возрастом слабо буреющая.

    Мякоть крепкая, белая, под кожицей желтоватая, с возрастом желтеющая или буреющая. Запах в сухую погоду сырный, во влажную малозаметный, вкус сладковатый. На сульфат железа(II) реакция розово-оранжевая.

    Споровый порошок светло-кремового цвета. Споры 7—11,5×5,5—8 мкм, эллиптические, бородавчатые, с довольно хорошо развитой сеточкой.

    Съедобна, крепкий гриб, обладающий приятным вкусом.

    Экология

    Вид широко распространён в горных хвойных лесах Евразии и Северной Америки, на равнинах практически отсутствует. Образует микоризу с елью, реже — с дубом.

    Сходные виды

    Иногда сыроежка гладкокожая внешне напоминает валуй, однако он обладает неприятным запахом, едким вкусом и шляпкой с рубчатым краем.

    Примечания

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Авторы и редакторы Википедии
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia русскую Википедию

    Сыроежка гладкокожая: Brief Summary ( الروسية )

    المقدمة من wikipedia русскую Википедию

    Сырое́жка гладкоко́жая (лат. Rússula mustelína) — вид грибов, включённый в род Сыроежка (Russula) семейства Сыроежковые (Russulaceae).

    ترخيص
    cc-by-sa-3.0
    حقوق النشر
    Авторы и редакторы Википедии
    النص الأصلي
    زيارة المصدر
    موقع الشريك
    wikipedia русскую Википедию